În loc să-i spun „Bună dimineaţa!”, i-am furat somnul mărturisindu-i: „În weekend mergem la un castel”. I se putea remarca entuziasmul din privire, întunecat cu repeziciune de teamă, de îndată ce am precizat: „În weekend mergem la un castel bântuit!”.

Cine iubeşte cu adevărat, se întoarce chiar şi din altă lume pentru a fi alături de sufletul drag de pe pâmânt. Aşa a început totul: cu un “te iubesc” venit din altă lume şi cu dorinţa de revedere scrisă pe o foaie de hârtie.

Când Bogdan Petriceicu Haşdeu stătea la birou, dărâmat de durere după moartea Iuliei, unica sa fiică, mâna a început să îi fie coordonată de spiritul celei care a apus prea devreme, la doar 19 ani. Mesajul scris din lumea de dincolo a fost doar începutul construirii unei poveşti noi, cu un castel şi un spirit, care din prea multă dragoste pentru tatăl ei, vrea să se întoarcă.

“Sunt fericită. Te iubesc. Ne vom revedea. Asta ar trebui să-ţi fie îndeajuns.

                                              – Julie Haşdeu”

Călcam peste frunzele îngălbenite şi ne-a atras atenţia un contrast puternic: o cioară se remarca în decorul galben. Am simţit cum dintr-o dată m-a strâns de mână şi am ştiut: fără să ne dăm seama, după brazi, se ascundeau cele trei turnuri. Eram la poarta castelului însufleţit de amintirea unui spirit: Castelul Iulia Haşdeu din Câmpina.

Ochiul Divin încadrat în triughi ne privea. Am urcat treptele de piatră şi cu cât înaintam, puteam să-i simt inima galopând. Am împins uşa grea de piatră şi am păşit înăuntru. „Bine aţi venit în castelul meu!”, auzeam glasul Iuliei în căştile primite la intrare şi instant ne-am cutremurat.

S-ar putea spune că lumina din camerele castelului a fost îmblânzită de linişte. Totuşi, într-un colţ, pianul este înconjurat de raze de soare. Acum trei ani, în timp ce un grup de elevi vizita castelul, pianul a început dintr-o dată să cânte, marcând spre înfiorarea tinerilor, prezenţa EI. Nu am fost martori la un asemenea moment însă felul în care lumina învelea obiectul atât de drag sufletului Iuliei, ne-a dat de înţeles că nu eram singuri.

În orice colţ ne aflam, aveam senzaţia că ochii personajelor din tablouri ne urmăresc permanent, parcă din altă lume.

Statuia Mântuitorului, cu braţele spre cer şi cu mâinile deasupra creştetelor noastre oferea profunzime spirituală întregului lăcaş, de care se leagă numeroase legende, povestite de locuitorii din zonă:

“Ne-am suit în arbust şi am stat ascunşi toată noaptea. N-am vazut când a intrat stafia în clădire, dar la cântatul cocoşilor, domnişoara Iulia a ieşit pe terasa din stânga. Era îmbrăcată în rochie albă, avea flori de margarete în brate şi părul prins în coc cu o stea. A doua zi dimineaţa, câteva fire de margarete au fost găsite de măturătorul de stradă, lângă gardul castelului. Era în septembrie, margaretele dispăruseră demult.”

 După ce a văzut gaura din perete, creată special pentru a uşura accesul Iuliei în camera de spiritism, am ştiut că nu va avea curajul să intre. O cameră mică, cu scaune triunghiulare şi cu o energie încă prezentă. Am sesizat felul în care se reflecta lumina din exterior în oglinzile paralele, de lângă geam. Nu mi-am forţat curajul şi am ieşit, oferind în continuare intimitate spaţiului unde durerea unui tată, care şi-a pierdut fiica prea devreme, era alinată de prezenţa spiritului EI.

La orice pas făcut, fără să vrem, ne uitam amândoi ba în stânga, ba în dreapta. Când am intrat în camera cu cale şi am conştientizat felul în care era păstrată păpuşa îndrăgită, încă din copilărie de Iulia, alături de alte obiecte personale ale tinerei am înţeles că în acel castel, dragostea dintre un tată şi o fiică a fost conservată cu sfinţenie, pentru a aduce mai aproape un suflet apus prea devreme.

Nu am stat mult. Atât din exterior, cât şi din interior, castelul are puterea de a fascina, însă când realizezi drama trăită de Bogdan Petriceicu Haşdeu şi efortul construcţiei realizate pentru a-şi simţi fiica mai aproape, poţi simţi durerea, şi atunci pleci pentru că nu vrei să tulburi povestea.

M-am uitat în spate şi am mai zărit încă o dată cele trei turnuri. Călcam pe frunze îngălbenite şi îmi imaginam margaretele găsite acolo într-o dimineaţă după ce Iulia, şi-ar fi făcut apariţia pe teresa castelului construit doar pentru ea.

Din acea zi, mi-am promis că niciodată nu îi voi dărui Renatei margarete…

Din acea zi, am învătat că anumite flori, ca şi anumite castele pot aparţine unei singure persoane…