Unii duminică stau toată ziua în pijamale.
Alții vineri fac cumpărături.
Chiar dacă aș fi legat la ochi, aș sesiza prezența ei, după adierea de parfum ce o caracterizează și aș ști imediat că este lângă mine. Mirosurile ne trezesc amintiri iar pentru noi când miroase a popcorn, știm că e miercuri.
Bucureștiul e cinefil sau cel puțin așa îl regăsim săptămânal, când alergam cu 10 minute înainte să înceapă filmul spre coada de la ghișeu.
Cu două bilete în buzunar și cu un meniu romance începe mereu o seară lungă.
În întunericul sălii de cinema, când rulează trailerele, aud constant cum îmi șoptește:
După un story real sau nu, cert e că înainte de începerea oricărui film, ea face deja rezervări verbale chiar pentru următoarea lună. Și tonalitatea, ca și mirosul, poate fi asociată cu stări. În cazul ei, vorbele șoptite rapid, indică doar entuziasmul iar eu iubesc când până și în întuneric, pot să o văd cum radiază de încântare.
Ochelarii 3 D și-au făcut datoria. O țineam de mână și simțeam cum îi transpiră palmele. The Walk, un film datorită căruia, la anumite secvențe amândoi am simțit o gaură în stomac iar încordarea ne era dată de gol de palmele care ni se umezeau. Un film 4 K și senzația că traversăm pe o sfoară distanța dintre cele două clădiri gemene din New York.
Am ieșit din sala de cinema cu buzele sărate de la prea mult popcorn și cu gândul că nu am asistat doar la reproducerea unei povești fantastice despre un tip caracterizat de o doză de nebunie și curaj pentru că am urmărit reproducerea unei povești reale. Pasiunea deseori te poate conduce spre decizii nebunești, însă uneori merită să riști totul pentru a-ți urma chemarea.
“Auzi…tu până unde ai merge ca să-ți atingi pasiunea?”
Răspunsul a fost spontan și sincer:
Nu ne place să stăm singuri.Printre două farfurii spălate și un refren cântat în bucătărie, mă strigă mereu pentru a primi confirmarea că sunt acolo. Recunosc că fac același lucru, motiv pentru care după ce am văzut filmul The Martian am învățat să apreciez mai mult așa numitele „strigăte de confirmare a prezenței”. Mai bine să te trezească cineva dintr-un nap, decât să fii singur…pe Marte.
A uitat să facă rezervările din timp și am ajuns să vedem The Martian din întâmplare, cumpărând ultimele două bilete disponibile. Inițial nu am avut mari așteptări. Era miercuri, aveam o porție de nachos în mână și din scaunele din cinematograf am ajuns pe Marte. Încă din primele minute, am fost acaparați de poveste și iată că am ajuns să-l recomandăm tuturor celor care vor să vadă și “altceva”.
…mi-a spus ieri când făceam cumpărături. Am zâmbit și mi-am adus aminte cât de tare ne-am bucurat în sala de cinema când în sera de pe Marte s-au ivit primii cartofiori.
Un film care merită văzut revăzut.Un astronaut, o planetă și pentru noi o lecție: puterea de a-ți depăși limitele, în situații de criză. De când am ieșit din sala de cinema, tot drumul spre casă ne-am gândit la Mark Watney care a rămas singur în pustietatea de pe Marte.
Era trecut de miezul nopții și încă ni se perindau prin minte secvențe din film. După mai bine de o jumătate de oră de discuții, cu un ton obosit mi-a șoptit:.
Până să îi dau răspunsul a adormit, însă în sinea mea am recunoscut tacit: „Și eu!”
Share this post: