Nu suntem punctuali. Prietenii ştiu, mamele ştiu, unii s-au obişnuit, altora încă mai este nevoie să le spunem că ne străduim la partea cu punctualitatea.
Întârziem de fiecare dată cel puţin un minut…minut în care alergăm, el înainte, eu în urma lui, pe tocuri, încercând să fac faţă ritmului său alert.
Cei mai mulţi dintre prieteni zâmbesc când în sfârşit ajungem şi, încercând să ne potolim respiraţia, cerem pe fugă un meniu şi după zâmbim.
Nu ţinem socoteala minutelor în care gonim -pentru că nu aceste momente contează; alegem să colecţionăm doar secundele care merită să fie păstrate. Cele simple, de fericire pură, când nu ai nevoie de ceas ca să îţi dai seamă că este clipa voastră.
Nu o să rămâi cu gândul la clipa când ai întârziat, însă vei rămâne cu gândul la momentul în care v-aţi întâlnit, la zâmbetul ei, la şarmul lui, la secunda în care toată alergătura a meritat pentru că ai zărit-o în mulţime.
O să uiţi că ai dormit ore, o să îţi aminteşti doar imaginea pe care ai văzut-o în prima secundă după ce te-ai trezit: buclele de pe spatele ei gol.
În 60 de secunde nu poţi spune multe, nu poţi scrie multe dar…poţi să revezi în cel mai frumos mod cu putinţă fericirea voastră.
Şi astăzi când am reordonat magneţii de pe frigider, amândoi am retrăit escapada petrecută în Veneţia, revăzând spontan acele 60 de secunde care contează.
Share this post: